„Oameni buni, chiar nu s-a găsit nimeni să ajute acest băiat, să-i cumpere mamei lui medicamente și lui un ghiozdan?”
Băiețelul se uita la icoană și aștepta o minune.
Au trecut două săptămâni…
Matvei deja se trezea singur dimineața, își spăla fața cu apă rece și se uita atent la mama lui. Maria încă era palidă, dar parcă avea altă lumină în ochi. Medicamentele și odihna începeau să-și facă efectul.
— Mamă, te simți mai bine azi? — întrebă băiețelul, apropiindu-se de ea cu grijă.
— Mai bine, puiule… și tot datorită ție și… domnului Nikita.
Băiatul zâmbi larg și se așeză lângă ea pe canapea.
— Azi vine? A promis că mergem să căutăm ghiozdan!
— Poate vine, cine știe… Dar dacă nu vine azi, sigur vine el într-o zi. Așa mi-a spus.
Fix în acel moment se auzi soneria. Matvei sări din loc și alerga spre ușă:
— Mamăăăă! E el, e dădă Nikita!
Ușa se deschise și în prag apăru bărbatul, cu bastonul lui, dar și cu un zâmbet larg pe față. Într-o mână avea o pungă mare, iar în cealaltă… un ghiozdan albastru cu dinozauri colorați.
— Matvei, ești pregătit pentru școală?
— Daaa! Mamă, uite ce ghiozdan! E super!
Maria se apropie mai încet, dar zâmbetul nu i se ștergea de pe chip.
— D-le Nikita… nu știu ce să zic…
— Nu zice nimic, Maria. Să fii sănătoasă. Tu și băiatul tău meritați un nou început.
Apoi, din pungă scoase și câteva caiete, creioane, stilouri… tot ce i-ar fi trebuit lui Matvei la școală.
— M-ați făcut să plâng, — șopti Maria, strângând marginile halatului de casă. — Vă mulțumesc din suflet.
— Maria… — zise Nikita după o pauză, — știi… poate că Dumnezeu a făcut să ajung azi aici nu doar ca să ajut… ci poate să am și eu pe cineva.
Maria îl privi lung.
— Ce vrei să spui?
— M-am întors de la război cu un trup obosit și un suflet gol. Nu mai aveam rost. Dar voi… voi mi-ați dat din nou viață. Văd cum se uită Matvei la mine… și știu ce-i lipsește.
Ea își lăsă privirea în jos, apoi o ridică cu un zâmbet cald.
— Dădă Nikita… dacă vrei să mai vii pe la noi… ușa noastră e deschisă. Nu doar azi. Oricând.
— Mulțumesc, Maria.
Matvei bătea din palme:
— Mamă, dădă Nikita poate veni cu noi în prima zi de școală?
— Dacă vrea, sigur că da!
— Vreau, — zise bărbatul, privind-o din nou pe femeie cu blândețe. — Și dacă îmi dai voie, pot fi acolo nu doar în prima zi. Pot fi în fiecare zi, dacă vrei și tu.
Maria zâmbi. Nu mai era teamă în ea. Parcă nici boala nu mai avea putere.
— Să vedem ce ne mai aduce viața… dar da, aș vrea.
Când a venit 1 septembrie, Matvei pășea mândru spre școală, cu ghiozdanul lui nou. De o parte îl ținea de mână mama lui, mai palidă, dar cu pași siguri. De cealaltă parte mergea Nikita, în bastonul lui, dar parcă mai drept ca niciodată.
Oamenii se uitau curioși, dar niciunuia nu-i păsa.
Erau o familie. Poate nu una obișnuită, dar una adevărată.
Și Matvei știa că rugăciunea lui fusese ascultată.
